La începutul anului 2025, mi-am promis ceva mic — să citesc mai mult. Nu din disciplină sau performanță, ci din curiozitate. Am vrut să mă pierd din nou, să stau liniștit și să urmez ritmul altcuiva pentru o vreme. Și pentru o dată, chiar mi-am ținut promisiunea.
Așadar, dacă încă cauți ultimele cadouri, iată șase cărți pe care le recomand cu adevărat — fiecare a rămas cu mine din motive diferite:
-
The Vegetarian — Han Kang
Un roman suprarealist care m-a provocat să rămân cu el. Mi-a fost greu să mă identific cu personajele — ceea ce, în final, a fost scopul. M-a făcut să realizez cât de departe pot merge oamenii pentru ceea ce cred. -
Sonechka — Lyudmila Ulitskaya
O poveste liniștită, inteligentă despre soarta unei femei. Subtilă și frumos scrisă — una dintre acele cărți care șoptesc, dar rămân. -
The School for Good Mothers — Jessamine Chan
Tulburător și genial. Un roman distopic despre maternitate și judecată — și cum controlul este adesea deghizat în grijă. A rămas cu mine mult timp după ultima pagină. -
We Should All Be Feminists — Chimamanda Ngozi Adichie
Mai mult un eseu decât o poveste, dar esențial. Mi-a amintit de inegalitatea de a fi femeie — nu doar în viața de zi cu zi, ci și în diferite geografii. Mi-a lăsat mai multă empatie și perspectivă. -
The Catcher in the Rye — J.D. Salinger
Probabil una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Holden este pur și pierdut, iar dragostea lui pentru sora lui îl salvează — și poate pe noi. Este o poveste despre tristețe, da, dar și despre claritate. -
The Great Gatsby — F. Scott Fitzgerald
Nu mi-a plăcut la început — narațiunea detașată părea rece. Dar până la final, totul a avut sens perfect. Dacă am ști totul prea ușor, am pierde misterul. Daisy și Tom vor exista mereu — oameni care trăiesc fără consecințe. -
All My Rage — Sabaa Tahir
O poveste puternică despre cei care încep viața cu câțiva pași în urmă. Se citește ca un film de maturizare, dar poartă ceva mai greu — nedreptate sistemică, rezistență, dragoste. -
James — Percival Everett
O reinterpretare a Huckleberry Finn, spusă din perspectiva unui bărbat înrobit. Este ascuțită, dureroasă și revelatoare — o poveste despre rasism, dar mai profund despre voce și un creion și dreptul la unul.
Citindu-le pe toate m-a făcut să văd cum ficțiunea reflectă viața în fragmente — unele moi, altele ascuțite, toate necesare. Mi-a amintit că poveștile nu sunt evadări, ci oglinzi. Și dacă te gândești la propriile tale rezoluții pentru 2026, poate începe cu ceva mic, așa cum am făcut eu. O carte, o pagină, o pauză.